Constructorii de lumi
Cel mai eficient mod de a controla pe cineva este să-l faci să creadă că el a ales.
La Davos, în 21 ianuarie 2026, președintele Trump a rostit o frază care, în alte circumstanțe, ar fi părut banală: Puteți spune da, și vom fi foarte recunoscători. Sau puteți spune nu, și ne vom aminti. Era vorba despre Groenlanda. Dar era vorba, de fapt, despre altceva. Despre un mod de a fi în lume care nu mai tolerează alternativa.
În aceeași zi, premierul canadian Mark Carney a oferit, fără să vrea, replica perfectă: Suntem în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții. Vechea ordine nu se va mai întoarce. Iar președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a adăugat ceea ce sună a epitaf, fără să vrea, bineînțeles: Când prietenii își strâng mâna, asta trebuie să însemne ceva. Trei voci de pe trei poziții, contribuie la concluzia involuntară că lumea în care trăim nu mai este cea în care ne-am născut și am crescut. Dar ce anume s-a schimbat?
Narațiunile publice maschează mize invizibile. Aceasta este prima lecție. Trump vorbește despre Groenlanda ca despre o bucată de gheață, rece și prost poziționată. Dar nimeni nu amenință alianțe de șapte decenii doar pentru gheață. Miza reală este securitatea strategică digitală. Cine controlează nodurile, controlează informația. Cine controlează informația și neliniștea populațiilor, controlează lumea.
Dar să ne oprim o clipă asupra a ceea ce înseamnă a controla informația în 2026. Trăim deja într-un mediu artificial fără să ni se ceară acordul și fără să ni se spună că intrăm undeva. Algoritmii de recomandare ai TikTok, YouTube și Instagram nu ne invită într-o lume virtuală, ne construiesc brutal lumea în care deja trăim. Ce informații primim, ce opinii întâlnim, ce produse ni se oferă, ce persoane ni se sugerează ca potențiali prieteni sau parteneri, toate acestea sunt mediate de sisteme pe care nu le vedem și nu le înțelegem.
Gândirea însăși începe să fie mediată, și aceasta este ceva cu totul nou. Când ChatGPT răspunde la întrebările noastre, nu intrăm în inteligența artificială – inteligența artificială intră în noi. Și tocmai această intrare nedeclarată, această absorbție graduală, este ceea ce o face atât de puternică.
Da, există o putere ascunsă în spatele acestor sisteme. Dar nu este puterea despre care vorbesc conspiraționiștii, nu există un grup secret care controlează totul, nu există o agendă unificată, nu există un plan deliberat de dominație mondială. Este mult mai grav. Puterea este structurală. Ea rezultă din arhitectura sistemelor, nu din intențiile actorilor. Și tocmai de aceea este atât de dificil de contestat, pentru că nu există un adversar clar, nu există un centru care să poată fi atacat, nu există o decizie care să poată fi inversată. Spre exemplu, antrenarea unui model AI actual necesită mii de GPU-uri NVIDIA, luni de calcule, zeci de miliarde de dolari. NVIDIA deține peste 80% din piață. Dar compania TSMC din Taiwan produce aproape toate chipurile avansate necesare plăcilor NVIDIA. Trei companii de cloud, AWS, Azure și Google Cloud, furnizează infrastructura pe care rulează majoritatea serviciilor digitale. Toată această concentrare a resurselor digitale este fără precedent în istoria tehnologiei. Nici petrolul, nici cărbunele, nici energia nucleară nu au fost niciodată atât de monopolizate precum este energia digitală acum.
Pe scurt, ideologia funcționează cel mai bine atunci când nu este percepută ca ideologie. Un editorial dintr-un ziar poate fi recunoscut ca exprimând un punct de vedere, dar un răspuns de la ChatGPT pare a fi informație, pur și simplu. Un algoritm de recomandare pare să reflecte preferințele utilizatorului, dar un cablu submarin de fibră optică pare să fie doar infrastructură tehnică. Fiecare dintre aceste sisteme a fost construit de oameni cu un set de valori implementate prin educația de care au avut parte, a fost proiectat conform unor criterii stabilite de oameni cu interese specifice și implementat de oameni cu viziuni concrete despre cum ar trebui să funcționeze lumea. Sistemele par la prima vedere neutre, dar nu sunt. Lumea pare a fi imuabilă, rezultat al unei evoluții naturale, dar de fapt ea este construită. Iar constructorii au interese. Aceasta este forma supremă a puterii, o voință deghizată în lucrare. Nu prin comandă directă, ci prin însăși arhitectura opțiunilor. Nu este nevoie să mai forțezi nimic, inevitabilitatea va apărea ca fiind aparentă. Astăzi nu mai e la modă ideologia declarată, ci neutralitatea simulată.
Și totuși, există o limită. Oamenii nu vor cu niciun chip să fugă de realitate. Eșecul răsunător al proiectelor de tip Metaverse a demonstrat-o cu vârf și îndesat. Metaversul imersiv, cu ochelari VR, cu avatare 3D și lumi virtuale pentru socializare s-a prăbușit spectaculos. Meta a pierdut până acum peste 40 de miliarde de dolari. Oamenii au refuzat să poarte căști pentru a socializa. Pandemia COVID-19 a oferit experimentul natural perfect pentru acest proiect global. Forțați să trăiască digital, miliarde de oameni au descoperit că digitalizarea forțată produce epuizare, nu plăcere. Copiii au suferit pierderi cognitive evidente, măsurabile, din cauza învățământului online. Adulții au descoperit că, deși pot lucra de acasă, le lipsește ceva esențial, în primul rând prezența fizică și spontaneitatea interacțiunii naturale, nemediate. Dar această rezistență nu schimbă ecuația fundamentală. Metaversul explicit a murit, da, dar metaversul implicit a câștigat. Nu ni s-a cerut să intrăm într-o lume virtuală, lumea virtuală a intrat în noi, fără să ne întrebe.
Să ne întoarcem la Davos. Evenimentul cel mai semnificativ nu a fost discursul despre Groenlanda. A fost anunțul despre Board of Peace. O organizație internațională în care Trump este președinte permanent, chiar și după ce nu va mai fi la Casa Albă. Membership-ul permanent costă 1 miliard de dolari, tarif fix. Scopul declarat este unul nobil, respectiv să fie o alternativă mai agilă și eficientă la ONU. Aceasta este world building în forma sa cea mai explicită, adică construcția unei infrastructuri instituționale alternative în care SUA, prin Trump personal, stabilește regulile. Nu ONU cu membrii săi egali, ci un sistem nou în care cine plătește, joacă, iar cine nu plătește, este jucat. Scurt pe doi.
Secretarul SUA al Comerțului Lutnick a declarat, fără urmă de ironie: Globalizarea a eșuat. Aceasta va fi o călătorie interesantă. Premierul Canadei, Mark Carney a răspuns cu o formulă care rezumă totul: Dacă nu ești la masă, ești în meniu. O vorbă care în România se repetă până nu mai impresionează pe nimeni. Toate, dar absolut toate reacțiile europene confirmă asimetria puterii. Von der Leyen: O înțelegere este o înțelegere. Macron: Nu ne vom supune agresorilor. Starmer: Marea Britanie nu va ceda principiilor sale. Acestea sunt doar declarații sterile de principiu, nu sunt strategii. Este deja evident că Europa nu poate construi un sistem rival. Nu produce chipuri avansate. Nu are modele AI de frontieră. Nu controlează cloud-ul global. Poate doar să reziste sau să accepte, exact situația celor care nu sunt constructori de lumi.
Pentru România, implicațiile sunt și mai profunde. Suntem consumatori ai infrastructurii digitale construite de alții, americani sau chinezi, cum preferați. Nu avem capacitatea de a construi modele AI, de a produce chipuri avansate, de a lansa sateliți de comunicații. Energia o dăm la alții, nu ni se spune de ce, iar mâncarea o primim de la alții, că așa e mai ieftin. Țara asta e ca o casă de pensionari lipiți de televizor și de calorifer la care vin nepoții de două ori pe lună ca să le ia pensia, la schimb cu o sacoșă de mâncare și încărcatul cartelei de telefon. Suntem în lume, undeva la fereastră, nu constructori de lume. Diferența este enormă și decisivă pentru ceea ce va urma.
Dar să nu ne grăbim cu concluziile. Există o presupozițe tacită în tot ce am spus până acum, e ca și cum constructorii de lumi ar fi suverani asupra propriilor creații. America construiește infrastructura digitală globală. China construiește un sistem alternativ. Fiecare actor pare să acționeze din poziția de subiect autonom care modelează obiectul-lume. Dar această presupozițe maschează o realitate mult mai deranjantă, de fapt constructorii sunt ei înșiși construiți. În aceeași săptămână în care Trump amenință Europa cu tarife pentru Groenlanda, administrația sa negociază discret cu Taiwan pentru a asigura continuitatea livrărilor de la TSMC. Pentru că Taiwan Semiconductor Manufacturing Company produce aproximativ 90% din chipurile avansate ale lumii. Fără TSMC, nu există iPhone. Nu există GPU-uri NVIDIA. Nu există servere pentru cloud. Și nu există inteligență artificială. Întreaga infrastructură digitală americană, cu toate centrele de date, cu toate modelele de AI și toate sistemele militare avansate, depinde de o insulă de 24 de milioane de locuitori aflată la 180 de kilometri de China continentală. O insulă pe care China o consideră parte din teritoriul său. Intel și Samsung încearcă să construiască alternative, dar sunt cu ani în urmă, iar fabricile TSMC din Arizona produc doar chipuri de generație anterioară. Realitatea crudă este că constructorul de lumi american este construit de Taiwan. Și Taiwan este construit de apa pe care China o poate bloca, de energia pe care o importă, de inginerii pe care îi formează încă universitățile din vest.
Așa că lanțul dependențelor nu are vreun capăt. Fiecare constructor este el însuși construit. Așa merg lucrurile.
Bruno Maçães, în recenta sa carte World Builders: Technology and the New Geopolitics (Cambridge University Press, 2025), oferă un cadru teoretic pentru înțelegerea acestui paradox. Teza sa centrală este că geopolitica nu mai constă în controlul teritoriului, ci în construirea teritoriului, adică crearea de lumi artificiale pe care ceilalți sunt forțați să le locuiască. Cine construiește sistemul, construiește regulile.